Uneori spunem mai mult atunci cand tacem
Perioadele in care suntem “pe silent” sunt de obicei cele care ar avea cele mai multe de grait. Si totusi alegem sa nu spunem mare lucru. Ma intreb daca din egoism sau din frica sau pur si simplu chiar nu simtim nevoia sa impartasim cu ceilalti bucuriile, tristetile sau provocarile noastre, momentele in care de fapt crestem.
Ultima bucata de vreme, acum daca incerc sa ma depersonalizez, as putea categorisi-o drept fascinanta, prin dinamica ei, oamenii care au aparut/disparut/reaparut/s-au pierdut pe drum, dar si prin natura starilor pe care le-am parcurs.. un purgatoriu permanent, avand varfuri de lance cand in rai, cand in iad, cand in ambele simultan.
Atunci cand pleci la drum trebuie sa fii pregatit pentru orice: ape, furtuni, soare puternic, suisuri, vai, creste greu accesibile, dar cel mai important e sa fii pregatit psihic sa reusesti. Cea mai mare provocare se pare ca este pentru noi, muritorii de rand, capacitatea de a ne orienta interesul si focusul catre the bright side of the road.
In aceasta noua calatorie pe cat de importanta este destinatia, pe atat de important este drumul. Si pentru ca nimic nu se intampla fara sacrificii, desi las aici oameni colorati dragi sufletului meu, stiu ca voi gasi acolo alti oameni, la fel de colorati, cu povesti si pasiuni la fel de electrizante.
Am invatat sau am redescoperit cat de ciclica este viata noastra, cum unii pleaca si altii reapar in peisaj, cum ne intoarcem la lucrurile care ne-au cioplit si de care suntem profund atasati, cat de mult inseamna zambetul celuilalt intr-o dimineata lenesa, un email de apreciere, o palma de revenire cu picioarele pe pamant, gustul unor momente perfecte, mii de kilometri departare care pot fi instant facuti scrum, o imbratisare sincera sau cateva cuvinte care sa inspire fiecare centrimetru patrat al existentei noastre.
Pe cat e de usor, pe atat e de greu, pe atat e de frumos, pe atat e de provocator si fascinant.
Va fi bine, there is no other way!
What world needs?
Today I was invited to give a speech in front of the BISMUN participants. At 2.30 pm the Human Rights Room of the Romanian Senate was full of young people, interested in UN work and values, coming from all over the world, to learn and practice the daily debates and negotiations that are running for each and every single topic UN deals with. My experience as a former Romanian Youth Delegate at the United Nations for 2008/2009 mandate was the key point of my intervention. I carefully prepared my presentation in the morning, emphasizing the role of the young people in higher level debates, the daily schedule, opportunities that came after the mandate, places I visited all over the world and people I met.
After 2 hours of hard work (how to integrate all these components in a few minutes speech) I decided to bring in more about basic values such as integrity, more about principle, about personal relationships, about trust and confidence, about people who are change makers and who take risks in order to advance what’s right. I remembered something I read recently (unfortunately anonymous author), some words I so believe in, that are very actual and that might represent a step forward in terms of genuine commitment for development, if they are respected and promoted:
The world needs:
more man and women who do not have a price which they can be bought
who do not borrow from integrity to pay for expediency
who are not afraid of taking risks to advance what is right
who are honest in small matters as they are in large ones
men and women whose ambitious are big enough to include others
who know how to win with grace and to lose with dignity
who put principle and consistency above politics or personal advancement
who lead by example, not by barking others
who work to turn even the most adverse circumstances into opportunities to learn and to improve
These are the things I follow and respect, the milestones that led my path. I’m grateful for what I’ve received so far and genuinely committed to work hard for the people i didn’t meet yet, the places i’ve never been to and for projects that weren’t yet envisioned.
I’m a Human Rights Defender, 24/7, for a lifetime..
Azi incepe festivalul de film One World Romania
Unul dintre cele mai reprezentative proiecte pe drepturile omului, aduce in atentia publicului problematici asupra carora ne-am gandit adesea, dar de cele mai multe ori nu am spus nimic.
Aniversand editia cu nr 5, festivalul se bucura cu fiecare an de o tot mai mare notorietate, lucru care nu poate decat sa ma bucure. [Eu l-as introduce ca materie de studiu pentru elevii din Bucuresti, daca as avea "prerogative" in acest domeniu.]
Asta seara are loc deschidere oficiala, de la 7 pm, la Cinema Scala. Toate detaliile despre festival pot fi gasite accesand link-ul: http://oneworld.ro/2012/l/ro/. Programul pentru fiecare zi se gaseste aici: http://oneworld.ro/2012/l/ro/program/, iar daca v-ati gandit sa vizionati mai mult decat un film, va puteti achizitiona un abonament: http://oneworld.ro/2012/l/ro/bilete/.
Sa vedem, cu cine ma intalnesc saptamana asta la film?
Ce faci cand pierzi pe cineva drag?
De ceva vreme imi tot apare acest lait-motiv in cam toate activitatile pe care le desfasor, in online, in offline si in viata personala, de la oameni de la care nu m-as fi gandit vreodata. Sa fiu sincera, nu stiu care sunt motivele, dar e clar ca e un semn sa am mai multa grija de oamenii pe care ii iubesc si care ma iubesc, de prieteni, de cunoscutii pe care i-am neglijat total. Nu e vorba ca nu as fi un om echilibrat, ci doar ca atunci cand ma implic intr-un proiect, de orice natura ar fi el, dau totul, uneori mai mult decat am si incerc sa gasesc resurse extra in spatii total neconventionale.
Problema nu e asta, daca e sa vorbesc de probleme. Cred ca pasiunea mea pentru cauze, drepturi, oameni si proiecte depaseste norma “normala” de acceptare. Nu pot sa am pretentii si standarde de la ceilalti sa actioneze si reactioneze la fel ca mine. Aici intervine dilema mea. De ce oamenii care se implica nu o fac pana la capat si la fel ca mine?
Ca sa revin la pierdutul oamenilor dragi, trebuie sa ma focalizez pe acest motiv ca sa inteleg semnificatia semnelor. Pe unii i-am pierdut din cauza batranetii, pe altii i-am pierdut in accidente de masina, pe o parte am pierdut-o din ignoranta si nepricepere. O parte au plecat pentru ca nu s-au adaptat ritmului. Si mai raman multi altii pe care i-am pierdut din motive necunoscute, dar banuite. In urma lor ramane un hau pe care de cele mai multe ori nu-l poti cuprinde nici cu privirea, nici cu spiritul. Si te intrebi unde ai gresit si unde ai pacatuit asa de grav ca sa treci prin asta. Apoi iti reprosezi mii si mii de lucruri, care nu fac decat sa puna mai multa sare pe o rana care sangereaza abundent. In cele din urma iti promiti si juri ca astfel de momente nu isi vor mai face loc in viata ta, ca vei fi atent la detalii, ca vei avea grija de ceilalti, ca le vei spune mereu cat de importanti sunt, cat de mult ii iubesti si ii admiri si le vei multumi ca fac parte din viata ta. Iar dupa un timp, cand cicatricea abia se mai vede o iei de la capat, fara sa tii cont de promisiunile si juramintele inca proaspete. Iar jocul reincepe, de cele mai multe ori in aceeasi maniera bolnavicioasa, in care oamenii si lucrurile sunt luate “for granted”. Si dupa un timp apare din nou haul, care arde si ustura si ne transforma din fiinte colorate in amibii (tnx Rox pentru termen) care au nevoie de oxigenul altora ca sa poata supravietui.
Am dat astazi de videoclipul lui Katy Perry despre cum e sa il pierzi pe cel drag intr-un accident de masina. Se potriveste cu cauza mea si cumva vibrez la el, in contextul noii noastre campanii in care incercam sa strangem bani pentru a darui unui numar de 1000 de elevi veste reflextorizante:
http://dorislosberg.ro/2012/03/05/cu-10-lei-poti-salva-o-viata/
E o perioada mai filozofica, cu multe intrebari despre ce conteaza in viata, care e rolul si misiunea mea si care este modelul de balanta ideala intre personal si profesional. Pe cat de simplu suna intrebarile, e al naibii de greu sa raspund la ele.